AproapeDeparte

…și vouă asta nu o să vi se pară ciudat, dar mie tare ciudat mi s-a părut, căci dintre toate orașele pe care le-am vizitat în Japonia, tocmai ăsta era ăla căruia nu reușeam să îi găsesc deloc un farmec, căci acolo oamenii sunt grăbiți, iar străzile atât de aglomerate, încât ai impresia că nu vezi clădirile uriașe de grijile și mai uriașe ale oamenilor înghesuiți în metrou, în tren, în propriile suflete. Cu toate astea călătoria asta m-a vindecat de griji, de complexe acumulate, de idei preconcepute, de propria-mi singurătate. A fost o călătorie care a început urât, căci am găsit fețe urâte la oameni pe care mi-i credeam prieteni, care începuseră să mi se apropie de inimă…și nu meritau. Dar am avut puterea să îmi spun că nu mă voi întrista. M-am întâlnit cu Ramona și Marius, dragii de ei și asta mi-a adus aminte de toți oamenii din toate colțurile lumii pe care îi iubesc și care merită asta și mult mai mult decât atât. Am văzut împreună muntele Fuji, Fuji-san cum îi spun japonezii, muntele cel munte cum îi spunem eu și sorela. A fost perfect, așa cum nici o poză nu a putut să îl păstreze în memoria mea. Am văzut marele munte și două din cele 5 lacuri (japonezii spun că sunt degețele) ale lui. Am băut un ceai delicios și am cunoscut un japonez care vorbește limba română uneori mai bine decât mine, un om și soția lui…doi oameni pasionați de țara mea, care îi cunosc istoria, obiceiurile, oamenii, doi oameni care simt nevoia ca o dată pe an să revină pe tărâmurile care mie mi-au dat viață, iar lor le dăruiesc bucurie…o situație inversă…sau la fel, căci eu iubesc Japonia cu aceiași pasiune de neînțeles cu care ei doi iubesc România.
Am fost la Disney Sea și mi-am permis să mă mai simt copil o zi…să fac ce îmi trece prin cap și să zbor și să fug într-un picior…Nu am apucat să fac poză cu Mickey-san, dar l-am salutat de departe și m-am bucurat de energia transmisă de oamenii aceia îmbrăcați în costume care deveneau mai importante decât ei, îmbrăcați în vise și parfumați cu aroma copilăriei noastre. La Disney a fost frumos, pentru că am văzut bătrânei veniți fără nepoți, cupluri de toate vârstele, copii de toate felurile…am văzut până și o domnișoară în kimono și era spendidă.
Asakusa…Doamne, ce tărâm minunat, ca o oază în orașul aglomerat, o stradă pe care se înghesuie temple și bazare și ningyoyaki (prăjiturele pe care nu le-am mâncat, pentru că mă durea rău stomacul) și kimono-uri false, din alea pe care le vând vânzătorii chinezi turiștilor chinezi, kimono-uri care nu aduc a Japonia, dar care fură ochiul călătorului neexperimentat cu ale lor culori vii și brâurile puse șui. În Asakusa mi s-a vindecat sufletul căci m-am rugat și am făcut ce nu se face, am luat două mikuji-uri (fortune tellers) pentru că aici am tras prima dată în viața mea un mikuji total ghinionist, până acum am tras mikujiuri cu noroc puțin de câteva ori, dar ghinioniste niciodată. L-am legat pe sârmă la templu și l-am lăsat în grija zeilor și am mai tras unul și apoi mi-am pus o dorință la templu în Ueno, am pus-o pe o tăbliță și am legat-o acolo. A fost felul meu de a sărbătorii primii cireși înfloriți. I-am văzut la intrarea în parcul Ueno şi nu îmi venea să cred că erau cu adevărat acolo, că înfloriseră printre atâţia ochi străini şi indiferenţi.

Tokyo e plin de gaijini, dar de data asta nu m-am mai simţit străină de oraşul cel mare, mi-a adus aminte de acasă şi de oameni dragi şi mi-a readus viaţă în trup şi m-a încântat toată diversitatea, milioanele de oameni care ca şi mine nu erau de acolo, dar erau acolo şi simţeau că sunt acolo, se bucurau că sunt acolo, pentru că acolo era centrul lumii cel mai viu oraş din lume…oraşul lui unde încă nu am fost niciodată cu el. Da, acolo mi-am amintit de el, pe fiecare stradă la fiecare colţ şi ştiam că e bolnav şi în spital şi ştiam că mama are dreptate când îmi zice că am întâlnit omul care seamănă cu mine şi simţeam că mi-ar plăcea să fie cu mine…şi era cu mine într-un fel. Era prima dată când oraşul ăsta ce îmi fusese atât de nesuferit, căci mi se părea şui şi absurd, ne lega pe noi doi…deşi el nu era acolo, dar era de acolo…exact invers decât mine (Câţi oameni frumoşi şi invers decât mine se găsesc în Tokyo: domnul Marui care e japonez şi iubeşte România, Shun care era de acolo, dar nu era acolo şi Ramo a mea care ar fi vrut la mine în Hirosaki, la zăpadă, când mie deja mi-a ajuns de zăpadă). Sunt 3 oraşe în Japonia unde am petrecut nopţi şi zile, unde am respirat a Japonia, unde am fost mai mult decât turistă. Şi toate 3 au o legătură cu Shun, semn că poate cineva acolo a tras de sfori aşa intenţionat, că aşa trebuia să fie, fie că e bine sau rău…şi gândul ăsta că aşa trebuia să fie şi tot dragul de el şi un ceva neînţeles m-au făcut să nu pun mâna pe telefon şi să îi zic că tot acest “noi” mă depăşeşte, că acest “noi” e matur şi eu aproape nu sunt, deşi el a crezut de atâtea ori că sunt mai matură ca el, că eu am o istorie şi el nu. 3 oraşe. Iubitul meu Hirosaki din Tsugaru – locul unde ne-am cunoscut, unde locuim, pe care l-am bătut împreună mai mult cu maşina decât pe jos, unde ne-am povestit atâtea şi am râs şi ne-am gâdilat, unde am vrut să sărim după Fuji al nostru să atingem cerul când încă nu ne tulburasem sufletele cu săruturi. Hirosaki e leagănul nostru, e locul unde într-o zi l-am rugat pe Shun să facă o plimbare pe jos cu mine de mână, fără nici o direcţie pentru că eram supărată rău pe Andreea şi voiam să îmi caut zâmbetul pe drum, căci nu ştiam unde în lăsasem. E apoi Tokyo, mega-oraşul unde Shun mi-a zis că e o altă Japonie şi avea dreptate, căci Tokyo e o Japonie cu gaijini şi lumini şi unde trebuie să cauţi Japonia în colţuri de temple, unde nu se poate ascunde decât o bucată de suflet şi un păianjen. Tokyo e oraşul unde stă Shun şi de care simt uneori cât îi e de dor, pentru că el îmi zice că la Tokyo e răsfăţat, căci acolo îl aşteaptă bunicii şi o surioară, aşa cum mă aşteaptă şi pe mine acasă. Şi mie îmi pare rău că în ritmul nebun al vieţilor noastre nu pot să îi ofer liniştea pe care, în mod ciudat, el o găseşte în cel mai neliniştit oraş din lume. Şi mai e Fukuoka, oraşul pe care eu îl iubesc, îl visez, un oraş unde am fost înaintea lui. La ora asta iubitul meu e acolo, gândul meu e departe. În Fukuoka eu m-am îndrăgostit de Japonia, Hakata a fost prima regiune unde am simţit că aş vrea să trăiesc. Ciudată viaţă! El nu a fost niciodată acolo până acum, dar are regiunea asta în sânge, căci originile lui sunt acolo, în Kyushu, exact în Hakata ce mi-a fost primul adăpost din Japonia. Bunicii lui sunt acolo, iar Shun mi-a spus că accentul de acolo i se pare dulce…amândoi oftăm a nostalgie auzind dialectul de acolo. Natsukashii no Hakata-ben! (Hakata-ben cel de care ne e dor!). El pentru că îi aminteşte de oameni dragi, eu pentru că îmi aminteşte de timpuri dragi şi de oameni pe care sper să îi revăd, să le mulţumesc pentru că m-au introdus în atmosfera japoneză.3 oraşe…rădăcinile mele japoneze, 3 locuri şi sufletele a doi oameni care ar vrea să fie un singur suflet…
Da, e ciudat că mi-a plăcut Tokyo, dar poate nu atât de ciudat pe cât mi se pare mie. Poate doar trebuia să găsesc un ceva al meu în Tokyo…acum am găsit:oameni minunaţi, diversitate, o aromă ce aducea a acasă. Am simţit pulsul oraşului ăla ce bătea a viaţă şi am simţit că în mine se oprise viaţa şi am început să respir din nou şi apoi…apoi minunile au început iar să se întâmple, inima mea frântă a început să bată iar a speranţă, iar ochi mei uşor înlăcrimaţi au văzut mugurii primăverii stăpungând mulţimea de oameni indiferenţi…şi am simţit nevoia să fac exact ca florile de sakura, să-mi urmez drumul, chiar dacă nimeni nu mă vede, chiar dacă nimeni nu îmi întinde mâna când dau să cad. Mi-am amintit vorba mea cum că dacă vrei ca cineva să îţi zâmbească trebuie să fi pregătit să îi zâmbeşti zile în şir fără să primeşti răspuns. Tokyo mi-a plăcut pentru că am fost mai singură ca în Hirosaki, eram singură printre şi mai mulţi oameni şi aşa m-am regăsit…şi am regăsit oamenii şi lucruri în care să cred.

Notă: pe profilul de Alice în Ţara Minunilor sunt în curs de uploadare poze. Oamenii care îmi urmăresc Twitterul au dat deja de ceva poze “transmise în direct”!