AproapeDeparte

În nebunia mea am zis: “Da, vreau să arăt lumii întregi asta. Vreau lumea întreagă să vadă, să ştie. Pentru asta o să muncesc. Nu pentru misterul din ea trebuie să iubim Japonia, ci pentru frumosul din ea. Nu pentru că nu o cunoaştem, ci pentru că ceea ce cunoaştem e fenomenal.”

Şi de atunci mă întreb. Mă întreb aproape neîncetat. Şi dacă, printr-o minune, aş avea puterea s-o fac, să grăiesc aşa cum visam când eram mică lumii întregi, asta înseamnă că ar înţelege, toate astea ar avea vreun sens? Sau ar fi doar un condiment pentru gustul exotic al sushi. Şi nu mă gândesc doar la Japonia. Mă gândesc şi la România, mă gândesc la tradiţiile întregii lumi. Mă gândesc şi nici eu nu mai ştiu la ce. Dacă am avea o imagine clară a ceea ce e România (opinia mea este că cea mai mare vină a românilor este că locuiesc într-o ţară care le este străină…), dacă am cunoaşte România cu tradiţiile ei minunate, cu istorie, cu oameni, cu mentalităţii (oh!da, ştim mult prea puţine despre capcanele din mintea noastă, sunt prea puţine studii despre identitatea noastă care să reprezinte mai mult decât o tânguire a neamului!), dacă am cunoaşte-o aşa cum ar trebui cunoscută, asta înseamnă că am iubi-o? Nu cred. Nu pentru că nu ar fi lucruri demne de admirat, dar pentru că am fi orbi de foame. Da, nevoi imediate ne sufocă puterea de a vedea calităţi şi defecte sau, pur şi simple, atribute ale naţiei. De exemplu, ştiaţi că noi, românii începem întotdeauna să pupăm de pe obrazul stâng? Eu nu realizasem. Ei da. Japonezii zic despre orice că e tipic japonez. Jocuri de noroc, moravuri, bune, rele…orice se face doar la ei. Noi ne credem prea banali, ei dimpotrivă. Nici colo, nici colo nu e grozav. Globalizarea ar trebui să ne înveţe că nici unul nu e mai grozav ca altul, dar că toţi suntem grozavi, iar împreună suntem mai grozavi decât separat. Ce ne învaţă la schimb e altă discuţie…Revenind, oare mi-am greşit misiunea? Sau trebuie să cunoaştem ca să…ca să ce? Ca să le arătăm rudelor poze de departe. În ultima vreme mă obsedează superficialitatea, parcă simt un ghimpe între coaste de fiecare dată când o miros, mă ia cu leşin când o descopăr în mine. Nu mai pot să sufăr concursurile de cultură generală (doar pentru că ştii capitalele lumii, nu înseamnă că lumea ta e mai vastă decât a unui cerşetor care ştie toate ungherele unui oraş, ba s-ar putea să fie tocmai invers, căci el cunoaşte ungher cu ungher cu proprii lui ochi, tu doar ţi-ai trecut ochii peste un almanah cu scoarţe groase, stând comfortabil în fotoliu…), discuţiile despre pace, campaniile sociale, ştirile spuse vădit pe jumătate…Am făcut o şcoală de comunicare. E în curs, dar în doi ani de zile m-a învăţat, spre nefericirea mea, prea multe. Asta nu înseamnă că ştiu destule. De fapt, înseamnă că nu ştiu nimic şi mi-a luat doi ani de zile să învăţ asta. Am speranţe mari de la al treilea an. Dacă îmi va oferi răspunsul la întrebarea “De ce nu ştiu nimic?”, o să mă consider împlinită. Toate nopţile nedormite înainte de examene îşi vor fi meritat efortul. Cu toate astea probabil că nu mi se va oferi răspunsul. Probabil că nici nu vreau să-l aflu.

Să fim lămuriţi, nu fac două facultăţi pentru că vreau să ştiu mai multe ca alţii. Aş vrea să ştiu ceva. Dezavantajul secolului 21 şi al societăţilor baza pe libera concurenţă este că nimeni nu mai este o meserie. E un dezvantaj în plan uman. Omul de naşte complet fără identitate. Nu te mai naşti tâmplar sau creştin-ortodox, nu te mai naşti bărbat sau femeie, căci pe parcursul vieţii poţi decide cum şi cu ce folos vrei să ţi-o iroseşti. Şi atunci te apuci şi vrei să ştii câte un pic din toate ca să decizi în mâna cărui pescar laşi undiţa propriului destin. Trebuie deci să afli cum e să fii tâmplar, dar şi cum e să fii inginer, cum e munca de jos şi cum e să fii intelectual, decizi că-ţi place cartea sau că nu…Şi îţi închipui apoi că a fost decizia ta. În fapt, cine ştie, poate chiar a fost!? Trebuie să afli care e diferenţa dintre un creştin, un musulman şi un ateu. Faci o listă şi te înscrii acolo unde îţi e locul mai comod. Şi treci sub semnul obscurului tot ceea ce îţi e incomod să accepţi. Şi îţi închipui că şi asta a fost decizia ta. Trebuie să afli cum e să săruţi o femeie şi cum e să săruţi un bărbat.  Decizi ce îţi place mai mult, dar îţi închipui că asta nu a fost decizia ta…Faci tot ce faci, privind în jur şi ceea ce vezi ţi se pare normal sau nu. Ceea ce nu vezi însă, ţi se pare că nu există.

Noi nu vedem România de prea multă Românie, lumea întreagă vede Japonia din lupa clar-obscură a Hollywood-ului, căci el e normalul nostru cel de toate zilele, servit cu progam (sau mai bine zis progame) la TV, aşa cum îl serveau românii pe vremuri pe nea Nicu, Dumnezeu să-i ierte şi făcutele şi nefăcutele! Cine sunt eu să decid ce trebuie să iubim sau nu, aş vrea doar să descoperim mai sincer sau să spunem mai sincer “Nu ştiu.”

Mi-e ruşine de tot ce nu ştiu, dar mi-e drag de puţinul pe care îl aflu. Aş vrea o lume mai curioasă, care ştie mai puţine şi se întreabă mai multe. O lume în care mai degrabă decât să curgă râuri de cerneală pentru un concert Madonna, să găseşti în fiecare ziar numai ştiri diferite. Aş vrea să vorbim mai mult şi mai sincer despre azi. Cred că aşa şi căutarea mea absurdă după folclor ar avea un rost. Nu aş mai căuta ce-a fost, ci ceea ce a rămas.

…de pasiuni mici şi de nimic, cărora să le dedicăm timpul nostru şi să le numim hobby-uri, de lucruri pe care să le facem în timpul nostru liber.

…de a ne împărţi viaţa în timp liber şi timp pentru muncă, deşi până la urmă şi una şi cealaltă le facem pentru viaţă.

…de oameni în care să credem orbeşte, pe care să-i urmăm orice ar fi, pe care să-i privim, în mod părtinitor, ca fiind mai buni decât alţi, oameni cărora să le dăm dreptate, chiar când nu ştim ce e drept, de oameni care ar face orice pentru noi şi pentru care am face orice, de oameni care ne plac sau pe care îi placem fără să ştim de ce, de oameni care sunt acolo unde suntem.

….să vorbim despre noi şi să nu spunem decât atât cât vrem noi, să fim neînţeleşi şi aprobaţi, să credem că nimeni nu a simţit vreodată ce simţim noi, să credem că mai sunt şi alţii ca noi, dar suntem unici.

…de lucruri multe şi diversificate, de o multitudine de feluri de tricouri şi tot atâtea feluri de detergenţi care să înlăture ceea ce considerăm că e murdar- semnul prezenţei noastre, de un număr în fiecare an mai mare de creme care să şteargă după chipul nostru sărutul celui mai fidel partener pe care îl avem ca fiinţe – timpul.

…de bilete la circ, la spectacole, la concerte, de acces la oameni pe care îi credem mai grozavi decât vecinii noştri sau călătorul de pe scanul de alături din metrou.

…de un film preferat, o carte preferată, o culoare preferată, o formaţie favorită….să credem că avem gusturi. Şi definim atât de strict această sferă încât tot ceea ce e în afara ei ne dezgustă, ne dă senzaţia că nu valorează nimic, doar pentru că s-a născut în alte condiţii decât cele concepute de atotputernica noastră imaginaţie.

…să vedem lucruri frumoase, să ne amăgim că noi nu am face niciodată ceva monstruos, să ne păcălim că ne pare rău când vedem un om în suferinţă, să fim păcăliţi că munca noastră e excelentă, să ni se spună “cumpără bluza aia, e frumoasă, chiar dacă nu e stilul meu”, să ni se spună că am nimerit la fix.

…să credem că suntem norocoşi, chiar dacă e doar pentru că azi am ajuns în staţie fix când venea tramvaiul.

…să credem că avem simţul umorului.

…să nu ne gândim prea mult înapoi, iar când ne gândim să nu găsim o cale mai bună de a fi făcut lucrurile.

Avem nevoie să avem nevoi, dar nu şi îndoieli. Îndoielile ne obosesc…dar ne fac mai buni (poate!).